În Moldova, pe zi ce trece, rămân tot mai puțini oameni. Iarna, acest lucru se vede și mai mult, când ajungi într-un sat și nu întâlnești țipenie pe drum. Numai pe ici-colo vezi ieșind fum pe hogeac.
Mătușa Liubovi Cojocari, din satul Zamcioji, raionul Strășeni, își duce bătrânețile în singurătate.
„Când eram tânără, lucram în sovhoz, la Românești, de la 18 ani. Mama mi-a spus, să merg la lucru, dacă vreau pantofi și rochii, Așa am lucrat 58 de ani. După, am ieșit la pensie. În 2007 am ieșit la pensie.”
Pentru că nu are pe nimeni alături, mângâiere îi sunt pisicile.
„Am un motănaș și acela, iată, fac plăcinte.”
Nu-i este ușor, dar nici mai înainte nu i-a fost bine.
„Înainte de a-mi trage primarul, lumină n-am avut. Toți mă râdeau că nu avem lumină. Fac acum plăcinte, le împletesc, cu brânză și ceapă.”
Face focul doar o dată în zi, ca să nu irosească prea multe lemne.
„Trăiesc în serai, că în casă am pus lemnele.
Mata ai făcut focul astăzi ?
Nu , fac mai târziu, pe la cinci căci se răcește repede în casă, până îl aprind până nu știu ce.”
Fără rude sau apropiați, a rămas la voia Domnului.
„Cum te descurci mata?
Copii nu am, soțul m-a lepădat și s-a dus.
Cum te descurci mata de una singură ?
Așa încetișor, mă ajută Dumnezeu și Maica Domnului, să-mi dea sănătate să pot lucra împrejurul casei.”
La anii și viața pe care o are, bucuriile nu prea au de unde da năvală.
„Da’ ce bucurie, rar la mine bucurie este…”
„Cu aceasta mă bucur, cu mâțele, îi mai fugăresc, iar mai vin înapoi.”
„Care este dorința cea mai mare ?
Iaca în primul rând ce vreau este să-mi pun tapete în serai, că acelea care sunt stau pe piuneze.”