Nina Neculce: Domnule, Valentin Moroz, câți ani să fi trecut din ziua când am stat cu dumneavoastră la un interviu tot aici, în Palatul Culturii?
Valentin Moroz: În decembrie o să fie 11 ani.
N.N.: Atunci ne întâlneam la prima zăpadă, acum într-o zi frumoasă de toamnă cu o explozie impresionantă de culori. Ce mai faceți, cum o mai duceți?
V.M.: Mulțumesc, bine. Acum trei zile m-am întors din Italia. Am fost în ospeție la copii. Ne era foarte dor de ei, dar mai cu seamă de cei trei nepoți. Unul ieri a împlinit 13 ani, altul are 5 ani, iar cel mai mic-2 ani. Copiii stau în orașul Brescia din nordul Italiei. Este un oraș foarte frumos, situat la poalele munților Alpi în Lombardia.N.N.: E frumos să mergi în vacanță în Italia, dar mai cu seamă la oamenii dragi sufletului.
V.M.: Anume la oamenii dragi sufletului, căci mi-am vizitat nu doar copiii, dar și niște prieteni mai vechi din această țară, care locuiesc la alt pol – în sudul Italiei.N.N.: Să înțeleg că ați ajuns acolo, unde cu ani în urmă ați întreprins un turneu cu colectivele artistice de la Casa de Cultură?
V.M.: Da, așa este. E vorba de orașul Gaeta – un orășel medieval cu o natură foarte frumoasă, plin de monumente istorice și arhitecturale. Impunătoare este Catedrala San Easmeco, în interiorul căreia sunt stocate picturi din secolul al XVII-lea. E greu să redai prin cuvinte toate acele frumuseți ale acestei așezări omenești. În acest oraș mirific, în anul 2000, de Sfânta Maria, am fost cu un spectacol la invitația primăriei orașului. Gazdele ne-au primit cu multă căldură.
Peste 2 ani i-am invitat noi la hramul satului. Nu i-am dus la restaurant sau hotel. Ca oaspeți i-am luat la mine acasă. Am făcut cu ei 3 zile hramul. Au rămas încântați de Casa Mare în care i-am primit, de masa de sărbătoare. Când au ajuns în prag s-au oprit, au stat câteva clipe cuprinzând cu ochii încăperea, s-au întors, au luat camerele de filmat și aparatele de fotografiat și au filmat și fotografiat totul. Le-au plăcut foarte mult bucatele noastre tradiționale. Și de atunci ne-am făcut prieteni. Nu ne-am văzut 19 ani. Acuma am fost primiți, eu și soția, cu mare bucurie. Dacă scăpăm de pandemie, sperăm ca la anul viitor, la hramul satului să-i avem din nou oaspeți dragi.N.N.: Știu că ați colindat lumea în lung și-n lat cu spectacole, dar aș vrea să vă cunosc și eu și cititorii mai îndeaproape. Când și unde a văzut pentru prima oară lumina zilei, directorul Palatului Culturii din Țaul, Valentin Moroz?
V.M.: M-am născut în satul Brăicău, raionul Dondușeni, atunci era raionul Otaci. Am venit pe lume de Sfântul Vasile, pe 14 ianuarie, 1951, când copiii îmblau cu semănatul. Părinții Ileana și Ilie Moroz s-au trecut deja, Dumnezeu să-i odihnească! Eu sunt primul copil în familie și mai am încă trei frați și o soră.N.N.: V-ați născut de Sfântul Vasile, dar nu ați primit numele lui la botez. Ar fi fost bine să-l aveți ca Sfânt Ocrotitor.
V.M. Niciodată nu i-am întrebat pe părinți de ce mi-au dat numele Valentin și nu Vasile. Îmi place și port cu demnitate numele meu. Soția se numește Valentina și mai am un nepoțel Valentin. E un nume frumos zic eu.N.N.: Și mă gândesc că vi se potrivește. Despre persoanele care poartă acest nume se spune că sunt sensibile, inteligente, muncesc cu responsabilitate. Copiii cu acest nume se zice că sunt foarte curioși și dornici de a cunoaște cât mai multe. Dvs, cum ați fost în copilărie?
V.M.: Am fost un copil ca toți copiii acelor ani de după război. Am crescut în sărăcie, fără jucării, fără bomboane. Din clasele primare toată primăvara mergeam cu oile la păscut până le dădeam la turmă. Cu vaca am îmblat până am terminat școala. Școala primară am făcut-o la Brăicău, pe urmă 6 ani am învățat la școala medie din Sudarca pe care am absolvit-o în 1968. Anii de școală au fost frumoși. Mergeam pe jos 3 km până la Sudarca, 3 km înapoi cu colegii și pe ploaie și pe vânt, dar era interesant. La consultații ne duceam obligatoriu ca să însușim mai bine materia. Profesorii ne ofereau atunci consultațiile fără plată. Păcat că practica asta a dispărut. Am fost un elev de mijloc. Nu-mi plăcea chimia, matematica. De pe atunci mă vedeam lucrător în domeniul culturii și-mi ziceam: „La ce-mi trebuie matematica, sau chimia?”N.N.: Ce studii ați făcut?
V.M.: Am absolvit Școala de Iluminare Culturală „Elena Sârbu” din Soroca, azi Colegiul de Arte „Nicolae Botgros”. După ce m-am întors din armată mi-am continuat studiile la Institutul de Arte.N.N.: L-ați avut la Soroca profesor pe domnul Victor Postolachi?
V.M.: Nu, dar i-am purtat respectul pentru profesionalismul lui. El e pământean cu mine, e din Rediu Mare. La 6 ediții ale Festivalului, organizat în memoria dumnealui la Soroca, am participat cu Orchestra noastră „Alboteanca”. Orchestra noastră în 1993 a fost ca bază de practică pentru elevii din Soroca. Cu orchestra noastră au susținut examenul de stat foștii elevi ai acelei promoții de la Colegiul de Arte. Îmi pare rău că în anii cât mi-am făcut studiile, Cetatea era închisă și n-am putut s-o văd în interior. Și nici până azi încă n-am văzut-o.N.N.: De necrezut! Ați călătorit prin atâtea țări, dar în Cetatea Soroca încă nu ați întrat! Cred că o să vină și ziua ceea. Dar acum vreau să vă întreb de unde dragostea pentru muzică, pentru vioară?
V.M.: De la Dumnezeu. În familie nu a cântat nimeni. În anii de școală am cântat la armonică, pe urmă la acordeon, dar când am studiat la Colegiu am ales al doilea instrument vioara. Mi s-a dat foarte ușor. A devenit instrumentul meu preferat la care cânt până în prezent.N.N.: Ați făcut școală de muzică în copilărie?
V.M.: Nu. Singur m-am învățat. Îmi plăcea și m-am dus cu tata la Movilău de unde am cumpărat armonica. Eram în clasele primare. Țin minte tata primise banii din colhoz și am mers să-mi facă bucuria. Tocmai 47 de ruble costa acea armonică. Bani grei pentru vremurile celea. În clasa a VII-a mi-a cumpărat acordeon. Îl însușisem în pauze, când învățătorul de muzică nu cânta la el. Îl luam și cântam.N.N.: În decembrie veți rotungi 50 de ani de muncă în domeniul culturii. Cum au fost acești ani?
V.M.: Cu de toate, dar mai mult cu satisfacții. Mi-am început activitatea în calitate de director al Casei de Cultură în satul Corbu, unde am muncit 4 ani, apoi alți 4 ani am lucrat la Direcția Cultură. Iar din martie,1978 ocup funcția de director al Palatului Culturii din Țaul. Mi-am pus sufletul și inima în această muncă, în cultura de la sat în general. Am muncit și muncesc cu plăcere și din plăcere. E trist că tineretul de azi nu mai vrea să muncească la sat în cultură. Nu le convine salariul. Dacă e să deschid o paranteză, noi astăzi suntem cu jumătate de picior în Palat -25% salarizare. Cu o mie de lei pe lună cine o să lucreze.N.N.: Dar parcă s-au majorat salariile lucrătorilor din cultură?
V.M.: S-au majorat pe hârtie. Noi doar suntem la balanța primăriei și bugetul primăriei nu dispune de atâtea finanțe. Cu toate că primarul Andronii Mitrică sprijină cultura. De la 1 noiembrie cu suportul financiar al primăriei și-au reluat activitatea cele 3 colective de dansatori de la Palatul Culturii. Face tot ce poate pentru a păstra orchestra „Alboteanca” care este cartea de vizită nu numai a satului, dar și a raionului. Este o orchestră fondată în 1977, ce a prezentat concerte în 16 țări.N.N.: Vedeți cumva rezolvarea problemei salarizării?
V.M.: Da. Finanțarea Palatelor de Cultură mari, așa cum este și al nostru să fie din bugetul de stat.N.N. Problemele specifice și permanente cu care vă confruntați?
V.M.: Salarizarea, încălzirea, lipsa banilor pentru a onora invitațiile ce ni se fac la diferite festivaluri.N.N.: Care au fost cei mai frumoși ani de muncă din acești 50?
V.M.: Anii în care conducător de gospodărie a fost domnul Victor Olmada, un om cu suflet mare care avea grijă și de cultură, și de sport, și de medicină, și de agronomie, și de vitărit, și de școală și grădiniță. Atrăgea atenția la toate domeniile. Atunci am colindat lumea, am ajuns la Moscova la EREN, am fost invitați la Televiziunea Centrală, unde am făcut înregistrări. Am ajuns și în Islanda, în Franța, Polonia, Cehia, Bulgaria, Grecia, România, în capitalele fostelor republici sovietice… Victor Simionovici putea să vină la ora 1.00, noaptea să asiste la repetiția trupei de teatru „Vatra”, de exemplu…N.N.:Munciți cu plăcere până în prezent, după cum mi-ați spus. Cât de mare este pasiunea pentru această muncă?
V.M. E mare, nu se măsoară prin cuvinte. Să faci ceea ce-ți place o viață întreagă este o binecuvântare. O să muncesc cu drag atât cât o să pot călca pragul Palatului Culturii.