A crescut cinci copii care s-au împrăștiat prin lume. Mătușa Ioana, din Condrița, are 82 de ani și se descurcă cum poate.
„Înainte aveam copii, avem ajutor, lucram la reședința de la Condrița. Șase ani și ceva, suiam zilnic dealul Poltavei. Am lucrat la colhoz 17 ani, la sovhoz trei, la gară cinci ani și la „dacea” lui Voronin, Snegur și Lucinschi.”
Unul dintre feciori e plecat în Franța. S-a dus să facă bani pentru o casă de toată frumusețea în ograda părintească. Astăzi e pustie.
„Eu am rămas că nu am pe nimeni. Copiii au făcut casă și cu tot cu copii s-au dus să mântuie casa, și acum au lăsat-o așa.”
Nu doar singurătatea și anii devin o povară, cu timpul, dar și iernile sunt apăsătoare.
„Toată ziua ce faci mata?
Merg de aici dincolo. Am fost iaca și am venit cu vreo două lemne. Mă tem că mă voi luneca. Măturam omătul și era gheață, astă noapte s-a topit și-i gheață.”
Nici în casă nu e mai bine…
„E cald iarna aici?
Nu prea, pun pe foc, dar nu ajută. Uite, am așternut pe jos să-mi fie mai cald la picioare, când mă cobor de pe pat, eu îmi aprind focul, am aprins să încălzesc un lighean de apă, ca să-mi spăl un halat, dar nu pot.”
La vârsta pe care o are, fără doctorii la îndemână e greu.
„Iată pastilele ce iau, de pancreas, de inimă, valeriană.”
Dacă ar veni copiii mai des pe acasă, bucuriile i-ar ține de leac.
„Așteptați copiii acasă?
Îi aștept, dar… Am în Franța duși cu tot cu copii, băiatul e în Portugalia.
Când au promis că vin acasă?
Ei, au fost astă vară dar au stat doar două săptămâni și s-au dus. Nici nu au venit pe la mine. De când mi-a murit băiatul, mi-e greu.”
„Mă tem că oi închide ochii și nu va da nimeni peste mine…”