Inflația de azi și cea de acum 100 de ani: nimic nou sub soare
În ianuarie 1922, o găină se vindea cu 28 de lei și 42 de bani. Aceeași găină, în decembrie 1922 o luai cu 32 de lei și 47 de bani, potrivit datelor publicate de Monitorul Oficial al vremii (pag.157). Cartofii, de la 1,4 lei/kg în ianuarie, urcaseră la 3,99 lei/kg în decembrie. Oul, de la 1,52 lei/bucată, urcase la 1,64 lei. Transportul ”de mică iuțeală” al mărfurilor urcase și el de la 117 lei/suta de kg la 293 de lei. Ca și în prezent, lumea dădea vina pe capitalurile străine (azi avem multinaționalele care trebuie taxate), se vehiculau soluții privind plafonarea dobânzii-cheie a Băncii Naționale, presa deplângea scumpirea manualelor (e drept, azi avem manuale electronice), iar politicienii se luau la sfadă pe tema ”inflațiunii” (de notat și aici diferența dintre calitatea sau ”stofa” oamenilor politici de atunci și o mare parte a celor de azi) scrie hotnews.ro.
”Înmulțirea și majorarea taxelor de tot felul și urcarea tarifelor pe CFR au provocat noui și noui valuri de scumpete…”
Dezvoltarea rapidă a inovaţiilor tehnice şi ştiinţifice a creat un decalaj între capacitatea industriei de a furniza şi cea a oamenilor de a le cumpăra
Pentru că excesele fuseseră foarte mari, în primul rând, în Statele Unite, scadenţa a venit mai întâi la Bursa din Wall Street. La 24 octombrie 1929, în joia neagră, trendul bursier s-a transformat rapid dintr-unul crescător într-unul în scădere. Valoarea acţiunilor a început să scadă, investitorii au început să vândă, preţurile bursiere au ajuns la cote minime şi de aici s-a instalat panica. Când panica se instalează într-o societate, revenirea este foarte dificilă. Cum spunea presa vremii, zeul modern, care devenise între timp dolarul, cel care înlocuise parţial lira sterlină ca monedă internaţională, îşi arătase, mai mult ca niciodată, neputinţa.
Pentru că telecomunicaţiile nu erau dezvoltate ca astăzi,a precizat Guvernatorul, la Bucureşti veştile au ajuns câteva zile mai târziu, când în ziarul „Universul“ apare informaţia că „la Bursa de efecte din New York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane acţiuni. Şedinţa a decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“.
Cu toate acestea, la sfârşitul anului 1929, în România încă se mai vorbea de „criza lor”, iar viitorul mioritic se vedea în culori frumoase. În ziarul „Universul“ din 10 noiembrie 1929, deci la mai mult de o lună de la declanşarea crizei, Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, publica o Scrisoare către plugari, care mi se pare semnificativă şi, deşi îl admir pe Ion Mihalache, mă refer la aceasta pentru că vreau să redau atmosfera epocii. El îi sfătuia pe ţărani să se arunce în braţele băncilor pentru că „agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“.
Cum era de aşteptat, efectele crizei nu s-au simţit direct în România. Bursa de la Bucureşti era mică, iar prăbuşirile au fost la început minore, însă, aşa cum spunea Victor Slăvescu, criza s-a instalat în valuri succesive. O să vă prezint această succesiune, pentru că este interesantă şi pentru că, într-un fel, putem să întrevedem şi ce s-a întâmplat în România după 2007-2008.
Cele 5 valuri ale crizei
După scăderea preţurilor, pe cale de consecinţă, toţi cei care exportau atât producătorii agricoli, cât şi cei din industrie, au suferit o cădere a veniturilor. Vă mai aduc aminte că anul 1929 a fost un an agricol foarte bun. Toată lumea era fericită că are producţie mare. Dar când a fost la valorificare, dintr-o producţie mare s-au obţinut venituri mici. Pentru că nu au mai putut să exporte, producătorii lucrau în pierdere şi nu şi-au mai acoperit cheltuielile de producţie, fapt ce a determinat apariţia celui de al treilea val, „criza de consum”.
Scăzând veniturile a scăzut şi consumul. Având în vedere că angajaţii din economie şi agricultură, salariaţii publici, liber profesioniştii, precum şi cei din învăţământ şi sănătate au resimţit reducerea veniturilor, scăderea puterii de cumpărare a fost un fenomen general economic şi unul dintre indiciile cele mai evidente ale crizei, care s-a resimţit începând cu 1930-1931.
A urmat „criza producţiei”. Scăzând puterea de cumpărare şi consumul, producţia internă, de asemenea, s-a prăbuşit şi ea. Comerţul a fost destabilizat, volumul vânzărilor a scăzut şi durata stocurilor a crescut. Cu marfa nevândută, comercianţii nu mai puteau face comenzi noi şi, astfel, s-a ajuns la această „criză de producţie”. Cu depozitele pline de marfă şi fără cumpărători, fabricanţii nu mai investeau în materii prime şi în mână de lucru, iar „criza de producţie” s-a dus în al cincilea val, care a fost „criza locurilor de muncă”.
Şomajul reprezenta o mare ameninţare pentru populaţie, cu toate că industria românească nu era foarte dezvoltată şi cea mai mare parte a populaţiei era în mediu rural. Dar nimeni nu uitase suferinţele provocate de lipsa locurilor de muncă în timpul războiului. Foarte sugestiv pentru felul în care percepea opinia publică această problemă este un reportaj din publicaţia „Realitatea ilustrată”, din 25 septembrie 1930, când deja se ajunsese la al cincilea val. În reportaj lucrurile sunt prezentate poate mai dramatic decât erau în realitate, dar cred că este semnificativ ca să înţelegem atmosfera vremii: „Cruciadele au introdus lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea”;
În „Calendarul ziarului Universul” din 1934, situaţia şomajului cronic, deşi prezentată doar în cifre, este şi mai impresionantă. După datele Biroului Internaţional al Muncii de la Geneva, la 15 august 1934, numărul şomerilor înregistraţi şi indemnizaţi era de 4.104.000 în Germania, ceea ce explică maniera în care a câştigat Hitler puterea; 2.142.000 în Anglia; aproape 700.000 în Italia; aproape 200.000 în Austria şi peste 200.000 în Polonia, la fel şi în Cehoslovacia. România este înscrisă cu 32.000 de şomeri, cu precizarea că este o evaluare aproximativă, din anul 1931. Deci, nici cel puţin nu aveam o statistică corectă a şomajului. După această criză a locurilor de muncă, legat însă de toate celelalte valuri, a urmat „criza finanţelor statului”.
Cum era şi normal, pe o activitate economică în scădere, cu venituri scăzute atât la producători, cât şi la consumatori, veniturile bugetare s-au prăbuşit şi finanţele statului au intrat în degringoladă. Legăturile dintre starea economiei şi bugetul statului fiind atât de strânse, este de la sine înţeles că a urmat acutizarea „crizei finanţelor statului”. Resimţind efectele crizei, guvernaţii au trecut la diminuarea cheltuielile materiale, în acest fel piaţa fiind privată de un client, cândva, puternic. Presa consemnează acest fenomen şi scrie despre guvernele care au trecut brusc la economii după o eră de risipă şi de cheltuieli excesive. Concomitent, s-au micşorat salariilor angajaţilor statului, diminuând astfel puterea de consum a acestora şi agravând „criza de consum”. De asemenea, scăderea veniturilor populaţiei a determinat şi regresul puterii de contribuţie a cetăţenilor la impozite, precum şi scăderea puterii de consum a articolelor monopolizate, care, de asemenea, aduceau venituri la stat.
S-a ajuns la al şaselea val, „criza de încredere”. Dacă citim ceea ce se publica în epocă, devine evident că toată lumea era cuprinsă de panică, iar „criza de încredere” domina starea de spirit a oamenilor. Zvonurile prindeau cu uşurinţă, se credea orice şi era ascultat oricine. Cum foarte plastic spunea Victor Slăvescu, într-o conferinţă ţinută în anul 1932, „neîncrederea este pretutindeni. Neîncrederea este în aer. Nimeni nu se mai încrede. Toată lumea crede orice”.
Criza economică generală, începută în anul 1929, prin toate componentele ei, s-a constituit într-un atac violent asupra stării de spirit a populaţiei. Aşa cum explica presa, de aici şi până la „criza morală” nu a mai fost decât un pas. Oamenii s-au împărţit repede în „perdanţi” şi „câştigători”. Cei mai mulţi erau „perdanţii”, copleşiţi de greutăţi şi de nesiguranţă, îşi pierdeau locurile de muncă, economiile, locul şi rolul în societate. Glasul lor nu se mai auzea în cetate. În schimb puteau fi auziţi „câştigătorii”. Mult mai puţini, dar mult mai puternici, aduceau în societate modelul învingătorului care ia totul, fără scrupule, dispus la orice compromis.