Elena Melinciuc îmbrățișează cu firul brodat

Elena Melinciuc a cusut haine populare pentru toți cei trei copii și șapte nepoței ai ei. Fiecare model poartă amprenta dragostei sale pentru apropiați. Dispersați în trei țări, pe două continente ale lumii, îi poate cuprinde cu o singură îmbrățișare a firului brodat. Cum altfel și-ar putea alina dorul nestăvilit… Iarna e în față, dar parcă nici nu ar fi, căci gândul ei se îndreaptă spre America, unde se visează la vara viitoare. Acolo locuiesc cei doi nepoți mai mari care nu au văzut niciodată Moldova, de aceea nu sunt în această fotografie, făcută la Mîndîc. Ah câte le-ar arăta, i-ar învăța,.. de i-ar vedea măcar o lună cum se joacă în ograda ei primitoare, scrie

Ziarul Nostru

.

Duminica trecută, când tot satul Mîndîc a sărbătorit hramul, își petrecu și ea oaspeții, nu foarte mulți, căci da, e pandemie și copiii îi tot zic să se ferească de întâlniri. Au fost feciorul din Chișinău cu nora și nepoții. „Ne-am jucat, ne-am mascat, povestește Elena. Nora m-a rugat să-i brodez o pasăre.”

Cu inima împăcată, se așeză spre seară în fotoliu și numaidecât a mai cusut un pic, măcar două – trei ore, așa cum face în fiecare seară, până când mama ei, o străbunică blândă de 80 de ani, îi zice: „Ți-ajunge! Lasă, că e târziu.”. Și mai are de cusut un tablou pe care vrea să-l i-a în America. A mai fost în SUA, de trei ori. Nu poate uita reîntâlnirea cu fiul său, după zece ani de despărțire. Îi spusese că se duce doar pentru 8 luni, ca student, dar în acest noiembrie se fac 15 ani de când nu s-a mai întors acasă. „Toți îmi spuneau despre avion, că mai cade, e de temut, dar eu am urcat cu mâinile deschise spre cer, numai să-mi văd băiatul. Nici nu vă pot spune. M-am pus în genunchi, plângeam. El tot. Când l-am văzut, coboram pe scări, el din partea ceea, eu de aici, nici nu știu cum să vă explic ce am simțit…” Acolo, cu diaspora din Washington, Elena a participat la activități culturale, a făcut hulubași, colăcei, i-a dat fiului cămașă națională și pentru nepoată a cusut o fustă stilizată.”

Soțul Petru e apicultor și conducător auto. Elena lucrează de la 17 ani, are un stagiu mare, de 39 de ani. A fost angajată la fabrica de pâine din Dondușeni, conform profesiei, apoi a muncit în domeniul asistenței sociale, iar în ultimii 12 ani a lucrat bucătăreasă la școala din Mîndîc. După o operație grea, a trebuit să renunțe la serviciu, căci nu mai putea ridica nici măcar o cratiță plină. Dar de când s-a pensionat, și-a adus aminte de o pasiune a copilăriei – cusutul. De la mama sa și de la mămuca a învățat țesutul covoarelor. Își amintește cum se ducea în fiecare seară la bunica, care mai avea și alte treburi gospodărești: „Ileană, eu încă mâncare nu am făcut, dar tu ai venit”. Se ducea și stătea până la miezul nopții la șezătoare.

După căsătorie, cu copii, serviciu, nu mai avea timp pentru cusut. În schimb, citea în fiecare seară înainte somn. „Acum am timp, sunt la pensie, fac ce fac și iar cos. Soțul e plecat la fiica noastră în Franța. Stau la sfat cu mama și le pregătesc tuturor cadouri, patru fețe de masă, 12 brâie, ștergare, tablouri. Tare-mi place. Acum, ca orice creștin, îmi cos haine naționale în care vreau, când îmi va veni ceasul, să mă îngroape în ele.”

Pasiunea Elenei a fost observată și de către autoritățile publice locale, care o invită la fiecare activitate culturală, cu expoziție personalizată, căci astfel de oameni, prețioși pentru familie lor, care fac lucruri deosebite, sunt și o mândrie pentru sat.

Autoare: Ludmila TALMAZAN