Strategii de nutriție a plantelor cu calciu

În horticultură, ferilizarea cu calciu este o procedură standard care vizează îmbunătățirea caracteristicilor calitative ale fructelor, relatează

agrointel.ro.

Funcția de bază a calciului din plantă este de a iniția procesele de diviziune celulară, atât la nivelul rădăcinilor, cât și la nivelul părților supraterane ale culturilor.

În ceea ce privește cererea de calciu, culturile agricol de câmp pot fi împărțite în trei grupe:

cu consum mare de calciu: rapiță, lucernă;

cu consum mediu de calciu: sfeclă de zahăr, leguminoase cu boabe mici;

cu consum redus de calciu: porumb, cereale, cartofi, plante furajere.

Plantele acumulează de multe ori mai mult calciu decât rezultă din nevoile lor. Această componentă se depozitează practic în rădăcini, în care îndeplinește două funcții de bază.

În primul rând, este o componentă a laminei mediane, deci este un fel de liant care leagă celulele împreună în țesuturi. Îndeplinește aceeași funcție în părțile supraterane ale plantelor, fiind deosebit de important pentru dezvoltarea corectă a tulpinii. În cazul unei deficiențe a unui ingredient pe plante, puteți observa așa-numita ofilire aparentă a fuzariumului – întâlnită pe soluri cu un pH al solului de 4,5-5,0.

În al doilea rând, calciul acumulat în rădăcini este o rezervă pe care planta o folosește în stadiile ulterioare ale vieții. Un exemplu clasic în acest sens este rapița. Cererea de calciu a acestei plante este mare încă de la începutul dezvoltării, când ingredientul se acumulează în principal în rădăcină. Cu toate acestea, necesarul de calciu crește doar atunci când se formează primele păstăi, iar cantitatea de componentă acumulată este similară cu cantitatea de azot.

Sfecla de zahăr este un reprezentant al culturilor rădăcinoase care are nevoie de mult calciu, împreună cu bor, încă de la începutul creșterii. Ambele elemente sunt necesare atât în ​​timpul formării structurii rădăcinii, cât și în timpul dezvoltării complete a vegetației pentru creșterea acesteia.

Caracteristica generală a calciului este creșterea acumulării în perioada de vegetație, nivelul cel mai mare fiind atins în timpul maturității recoltei.

Strategia de nutriție a plantelor cu calciu

Pentru plante, baza pentru gestionarea acestui element o constituie resursele din sol, deoarece această componentă este transportată în plantă în principal în xilem (așa-numitul lemn – țesutul conductor al plantelor vasculare), deci orice deficiență în soluția de sol reduce aportul de calciu al plantei. Transportul calciului către semințe sau sâmburi prin floem (conduce în principal produse de fotosinteză, adică compuși organici) este foarte redus. Astfel, plantele, în special plantele fructifere (meri, pruni, cireși), manifestă o sensibilitate ridicată la deficiențele acestei componente.

Când există un deficit, fructul de obicei crapă și este mai predispus acțiunii agenților patogeni. Prin urmare, în horticultură se practică pulverizarea multiplă cu diverse preparate care conțin calciu.

Hrănirea foliară cu calciu

Elementul cheie al eficacității tratamentului este efectuarea acestuia în faza de cea mai mare sensibilitate la deficiența acestei componente. La rapiță și leguminoase, fazele critice apar chiar înainte de înflorire (mugurire) și de creșterea completă a organelor generatoare.

În culturile rădăcinoase, deficitul (latent) de calciu în solurile ușoare poate apărea deja în stadiul de formare a organului de depozitare (rădăcini de depozitare, tuberculi), în ciuda faptului că necesarul în această perioadă este relativ scăzută. Cea mai mare cerere la acest grup de plante apare imediat înainte de faza de maturare (tuberculi), când calciul este necesar pentru formarea pieliței de la suprafață.

În cazul cerealelor, inclusiv porumb, este dificil de determinat data optimă de aplicare a calciului, deoarece funcția de liant intercelular este îndeplinită de siliciu.

Selectarea îngrășămintelor pentru hrănirea foliară a plantelor cu calciu

Alegerea îngrășămintelor pentru nutriția foliară a plantelor cu calciu este destul de variată. Acestea pot fi împărțite în mai multe grupe:

– nitrat de calciu – sursă universală de calciu, cu o formă de azot cu acțiune rapidă. În cazul utilizării sale trebuie folosită o concentrația scăzută a componentului în substanța aplicată, deoarece prea mult poate arde plantele;

– carbonați de calciu micronizați – componente fin fragmentate, eficacitatea îngrășămintelor depinde de dimensiunea particulelor; cu cât este mai mic, cu atât este mai mare probabilitatea de hidroliză pe suprafața frunzei și eliberarea cationului Ca2 +;

– chelații de calciu – scumpi, dar eficienți în acțiune, deoarece sunt absorbiți rapid și eficient de plantă și transportați către organele în creștere.